Canti, compui si pictezi. Asta te face o artista completa? Sau simt nevoia de a mai adauga ceva pentru a completa ecuatia asta creativa? Ce?
Ca sa fiu o artista completa, imi doresc sa fiu artista si in bucatarie. Poate o sa reusesc candva… Mai am multe de facut ca sa fiu completa. Cred ca mi-ar trebui cam 150 de ani sa le reusesc pe toate, asta imi si propun, sa traiesc mult, sanatoasa si tanara, (poate apuc autostrada Bucuresti – Timisoara, ca imi place sa conduc artistic ) …
“Asta” ma face sa ma simt bine. Bineinteles ca am idei pentru viitorul foarte apropiat, proiecte care sint in legatura directa cu arta, e ceva ce n-am mai practicat de 15 ani. Deocamdata, e secret.
Artista Alexandrina are de facut vreun repros societatii in care traieste?
Nu am fost niciodata atrasa de viata politica sau realitatea societatii. Cu toate astea, mi s-a intamplat de multe ori sa fac eforturi pentru a putea trece cu zambetul pe buze prin tot felul de situatii stupide generate de mediul social. Am invatat sa fac abstractie. De cativa ani chiar nu mai am nimic in comun, nicio tangenta cu partea cealalta a lumii, a societatii. Traiesc in lumea mea, (dealtfel ca oricare dintre noi, cred) si ma simt in largul meu.
Unii poate ar lua genul asta de atitudine ca pe un mare egoism/indiferenta/ignoranta vizavi de tot ceea ce se intampla in exterior, adica in societate. Nu e chiar asa. Acest dezinteres total, mai degraba este un mod de aparare. Fiind destul de sensibila, prefer sa ma conserv in suc propriu, in armonie cu natura si vibratiile frumoase, neatinsa de “valorile” societatii, ca sa pot sa transmit mai departe latura umana frumoasa, de care sint fascinata. Parerea mea este ca reprosul te consuma. Mai indicat este sa te concentrezi pe tine si sa-ti vezi de treaba, sa te bucuri de ceea ce faci. Automat, se bucura si altii de rodul creatiei tale.
Contradictia este motorul tau artistic? Explica-mi.
Motorul vietii mele este iubirea, iar motorul artistic, tristetea. In iubire cred, iar tristetea ma sensibilizeaza, ma innobileaza chiar, asa ca pot sa simt si apoi sa transmit ideile intr-un mod mult mai rafinat.
Care este ordinea in care se nasc piesele tale? Intai creezi versurile ce ulterior sunt imbracate de muzica sau muzica este cea care, odata aparuta, cere sa fie “inundata” liric?
Nu exista reguli. Depinde de ce am mancat si cu cine am vorbit acum o ora sau ce nota la purtare a luat fiica-mea la scoala. Imi place sa-mi notez gandurile, am multe caiete cu versuri care-si asteapta ceasul (ca vinul cel bun)… Deseori, compun la pian (multe compozitii s-au pierdut in amalgamul de inspiratie, neajungand sa fie inregistrate). S-a intamplat ca versul sa vina in acelasi timp cu linia melodica. Un exemplu ar fi “Tu esti cea mai frumoasa parte”, care s-a scris/compus de la sine, cumva, in 5 minute. In schimb, versurile de la “Te simt” le-am scris timp de o vara. Textul a suportat o groaza de modificari pana a ajuns la varianta finala. Exista si cantece vechi de 10 ani, neterminate inca… cu alea e mai complicat pentru ca in unele nu ma mai regasesc. Dar si aici e ca in viata, supravietuieste cel mai puternic.
Parafazandu-ti cantecul/poezia cine/ce este cea mai frumoasa parte din lume?
Iubirea.
Completeaza, te rog, propozitia: rolul muzicii mele este …
Cativa psihologi au afirmat ca muzica mea ar fi terapeutica. Din mailurile primite de la anumite cupluri, pot sa trag concluzia ca oamenii se indragosesc, apoi se casatoresc, iar soundtrack-ul iubirii lor este muzica mea. Multe mame mi-au scris ca bebelusii lor adorm calmandu-se cu vocea mea… Multi alti copii mi-au scris ca i-am inspirat sa fie ei. Acum, nu stiu… Din comentariile pe care le mai citesc pe youtube, facebook, as intelege ca muzica, felul meu de a canta, e linistitor, poate chiar, indirect, vindecator (nu ma refer la vindecarea fizica)… M-as bucura mult daca ar fi adevarat…
Daca cu ajutorul creatiilor tale iti exhibi trairile launtrice sau comunici sub alta forma ceea ce simti, exista, crezi, vreun cantec de al tau care ca n-a fost inteles de catre public? Daca da, care si de ce crezi ca n-a ajuns cu mesajul tau la public?
Iti mentii afirmatia pe care ai facut-o la un moment dat: “nu exista oameni netalentati, fiecare are cel putin cateva talente, dar din ignoranta fata de sine, nu si le descopera”? Dezvolta ideea.
Unii au norocul sa-si descopere devreme talentele. De mici stim/simtim cu totii la ce suntem buni. Un rol important joaca si suportul familiei. Urmarind cu atentie copiii, observi cu ochiul liber ce le place sa faca. In linii generale astea si sunt talentele, vocatia lor, parerea mea… Copilul merge la scoala, unde este usor indobitocit de sistem, adica plafonat la o anumita inaltime, pe care nu are voie sa o sara, altfel, in cel mai bun caz, i se scade nota la purtare. Si asta-i primul pas in a impiedica un copil sa se descopere (ma tot intreb de ce in scoli nu exista materia de studiu “Iubirea de sine”. Raspunsul e simplu: pentru “societate” nu este convenabil). Inca in multe cazuri parintii sunt cei care decid la ce facultate sa mearga copilul lor. Ca dovada, la terminarea facultatii, copilul care nu mai este demult copil, ajunge un specialist nou-nou, dar prost, picat de pe luna, intr-un domeniu care nici nu-l intereseaza, pentru ca si-a dorit cu totul altceva, dar nici el nu stie exact ce (cand a fost mic, nu a fost incurajat sa-si cultive talentele, sa se descopere)…
Nu vreau sa continui trista poveste a copilului care nu mai e demult copil, ci un angajat in toata firea, care toata viata lui se trezeste dimineata devreme, se sifoneaza grabit in autobuz, ca sa-si petreaca pretiosul timp intr-ul mediu care ii provoaca apatie si stres, uneori greata. Alearga ca un nebun de dimineata pana seara dupa bani, pierdut in spatiu, convins ca munca lui de o viata va fi rasplatita cand se va pensiona (atunci va ajunge in rai). E o continua fuga de sine in speranta unei batraneti asigurate. Numai ca, daca era atent la placerile sale, isi cultiva aptitudinile, se misca in directia pe care o credea el buna, in cel mai rau caz nu devenea frustrat la maturitate. In cel mai bun – devenea un om fericit si implinit, chiar si bogat.
Dar niciodata nu-i tarziu! Am cunoscut multi oameni care s-au intors catre ei si dupa 40, si dupa 50 de ani…
Cand apare, daca mai apare, anul asta noul tau album? Prezinta-mi-l, te rog.
Lucrez la al doilea album din februarie 2012, intr-un studio indragit din Timisoara. Acolo ma simt acasa, datorita inginerului de sunet cu care lucram, Attila (aka Mosu). Cu ocazia acestui album, am inceput sa fac orchestratia muzicala pentru piesele mele, ajungand la concluzia ca doar in felul asta pot sa redau 100% din ceea ce sunt/simt. Numai asa, facandu-le pe toate: versuri, compozitie, orchestratie. Visualul este inclus si el in acest pachet. Nu este usor, dar placerea este cu atat mai mare.
Orasul Umbre, de exemplu, este prima mea lucrare, prima experienta de acest fel. Albumul speram sa-l lansez in octombrie 2012. Am si platit un avans pentru inchirierea Salii Palatului, dar n-am reusit sa finalizez albumul, asa ca am lasat-o mai moale, pentru toamna lui 2013. Cu inregistrarile merge mai lent decat mi-am propus, pentru ca studio-ul e in Timisoara, asta presupune sa fac naveta de la Bucuresti. Dar in primul rand, orchestratia e un proces lung de creatie, cel putin pentru mine, care sint la inceput de drum. Imi este foarte util sa fac asta, am inceput sa percep altfel muzica. Momentan, in lucru sunt 22 de piese.
La un moment dat. ma gandeam sa scot un album dublu, dar m-am razgandit intre timp. Probabil mai scot unul la primavara. Mie imi cam place, sper sa placa si altora!
No comments:
Post a Comment