Puteti citi articolul in original aici.
Interviu realizat de Edith Alexa.
Daca ar fi sa-i gasim un „corespondent” pe plan international, acesta ar fi Tori Amos. De cele mai multe ori, Alexandrina Hristov se prezinta in fata publicului in formula voce-pian; arareori cu instrumentisti. Cantarea live este reprezentativa pentru ea, iar stilul sau muzical este greu de definit: se regasesc influente de pop acustic, rock contemporan, alternative, de jazz si soul. Usor, dar sigur, ea a reusit sa ajunga, prin muzica ei, la inimile a mii de fani din Romania, cu toate ca a venit din tara-sora, Republica Moldova. Odata cu elementele inovatoare atat de la nivelul liniei melodice, cat si de la nivelul versurilor, a reusit sa aduca schimbarea si sa sensibilizeze tinerii in alegerea muzicii ca suflet al limbajului…
Sunt convinsa ca si tu iți aduci aminte cu mare drag de copilarie, o perioada a vieții in care totul era simplu, frumos si nu trebuia sa faci mai nimic. Cum era Alexandrina atunci?
Hotarata si incapatanata. Cu genunchii vesnic juliti, colorati in verde de briliant. Eram foarte serioasa, imi placea sa incrunt sprancenele (acum observ ca nepotul meu mai mic imi mosteneste expresia fetei —un omulet de trei ani cu spranceana incruntata e foarte haios).
Care era cea mai mare teama a ta in acei ani?
Imi era frica sa cobor cu picioarele din pat, noaptea. De ce? Pentru ca sub pat se ascundea Baba Cloanța, care abia astepta sa ma prinda de picior, sa ma traga in imparatia sa de sub pat…
Ce faceai cand parintii nu erau acasa?
Eram cantareata in fata oglinzii, cu deodorantul mamei in mana, pe post de microfon, pe tocurile si in rochiile ei (i‑am stricat o groaza de pantofi in felul acesta). Imi placea sa-mi petrec timpul singura. Intotdeauna imi gaseam vreo ocupatie si niciodata nu am fost atrasa de gastile de copii care tipau si se zbenguiau prin curtea blocului. Dar, imi amintesc ca-mi placeau iesirile in parc, mai ales in luna mai, cand prindeam bondarii de o aripa si ii strangeam in cutiute de chibrituri. Saracii…
Orice copil are un basm sau o poveste pe care o adora. In cazul tau, a fost o poveste sau un basm?
Nu aveam o anumita poveste. Taticul imi spunea, in fiecare seara, povesti inventate de el, pe moment. Ele erau intotdeauna altele si le spunea cu multa pasiune si culoare… De fiecare data insa, tata adormea primul. Obisnuia sa‑mi pregateasca un fel de mancare inventat de el, botezat „khachapuri”, dar care nu avea nicio legatura cu „khachapuri” gruzin. Ii era imprumutata doar denumirea (pentru mine aceasta era deja destul de delicioasa) si continea tot ce se gasea in frigider, de la oua la rosii si alte detalii, toate trase la tigaie… Mmm… Era atat de gustos!
Dar personajul de desene animate pe care-l simpatizai?
Ii adoram pe Vinni Puh si Piatacioc. Si acum ma mai surprind fredonand cantecelele eroilor din acel minunat desen. Copilaria este, mai intai de toate, inocenta. In sufletul unui copil exista atat de multa speranta si dragoste…
Prima dragoste nu se uita niciodata… Cum era baiatul de care te-ai indragostit?
Prima mea dragoste am trait-o la cinci ani. Fericitul era Adrian, colegul meu de gradinita. Avea ochii albastri, mari si parul ondulat. Da, si era cu un cap mai mic decat mine (eram foarte inalta pentru cei cinci ani ai mei). Alte detalii nu-mi amintesc, in afara de faptul ca Adrian era indragostit de Veronica, prietena mea cea mai buna. (Rade.)
Cum ai ajuns sa-ti doresti sa devii cea mai buna?
Am avut doua momente care m-au marcat. Primul s-a petrecut la 13 ani, cand mama a murit de cancer. Cerul s-a inchis, am ramas profund ranita si impotrivita realitatii. Nu intelegeam „de ce”?! Treceam prin acea varsta dubioasa, asa incat am devenit un copil dificil si rebel. Tatal meu, dragul de el, nu mai stia ce sa-mi mai faca… Apoi, nasterea fetitei mele a fost evenimentul care m-a schimbat radical. Brusc, am inceput sa percep altfel oamenii si viata, in general; prin prisma materna. Nu stiu daca am devenit mai buna, poate doar am capatat o noua experienta. Am inceput sa iubesc oamenii, dupa o lunga pauza in urma pierderii mamei.
Ai putea sa ne spui cine si-a facut prima loc in viata ta si in sufletul tau: muzica, poezia sau pictura?
Cred ca pictura. Tatal meu este pictor, asa ca primii ani din viata (mai ales cand mama pleca cu disertatia la Moscova) i-am petrecut in atelierul lui, in aroma de diluant si vopsea. Eram foarte intreprinzatoare cand tata iesea putin din atelier. Cand se intorcea, isi gasea panza la care lucra de nerecunoscut, iar odrasla, care avea cea mai nevinovata expresie a fetei, colorata din cap pana-n picioare. Pentru el era fericirea maxima sa ma vada calcandu-i pe urme. Ma lauda cu generozitate pentru orice pata de culoare (inclusiv capodoperele de pe pereti, mobila si carti, nu mai zic de papusi si de partile corpului meu).
„Am inceput sa iubesc oamenii, dupa o lunga perioada, in urma pierderii mamei”
Tatal tau a fost si maestrul tau in pictura?
Tatal meu a fost cel care m-a invatat diverse tehnici. Si m-a incurajat in orice pornire. Am un tata extraordinar de bun si cald. Cel mai moale om din univers.
Prin ce sistem preferi sa iti scoti la vanzare tablourile? Doar prin internet?
Am inceput sa vand pe internet, de pe blogul meu de pictura. Am mai colaborat insa si cu Galeria Artmark - de obicei, vindeam in licitatiile organizate de ei.
Care a fost cel mai scump tablou vandut si cine a fost cel care l-a achizitionat?
Cel mai scump tablou de pana acum a fost evaluat la suma de 5.000 de euro. L-a achizitionat o fata foarte draguta din Bucuresti.
Cand ai inceput sa compui?
Pe la opt-noua ani; primele compozitii la pian au fost Anotimpurile. Le mai tin minte si acum…
Dar sa scrii?
Pe la 12-13 ani. Scriam in limba rusa, pentru ca am avut o profesoara incredibil de inteleapta, pentru noi, copiii, Doamna Eugenia Halabudenco, care-si incuraja elevii in aceasta pornire. Scriam cu toata clasa, dupa care aveam ore in care ne reciteam versurile la orele de limba rusa. Le analizam, le comentam. Iar Doamna Halabudenco, chiar daca era trecuta de varsta a treia, se bucura ca de soare de experimentele noastre.
De obicei, in afara de prima dragoste, nu se uita nici primele versuri scrise de tine. Le mai tii minte?
Nu-mi amintesc foarte multe din acea perioada, dar, undeva, acasa, la Chisinau, sunt la pastrare acele caiete groase cu versuri. Cred ca eram in cautare, deoarece aceasta ma macina de mica.
„Cu Zdubii avem o relatie mai altfel”
Care dintre artistii moldoveni, vedete in momentul de fata, iti era si prieten? De exemplu, ii cunosti pe baietii de la fostul O-Zone sau pe cei de la Zdob si Zdub?
Cu Dan Balan am fost colega de scoala la Liceul „Gh. Asachi” si ii tin minte figura de cand era mic. Aveam un prieten comun, Cornel. Tot la „Asachi” au invatat si Snails, Gandul Matei, Accident. Marcel Bostan, din Alternosfera, era de la „Eliade”. „Asachi” si „Eliade” erau cumva frati si vecini, separati de Muzeul National de Istorie si Teatrul de papusi „Licurici”. (Rade.)
Cu Zdubii avem o relatie mai altfel. M‑am filmat (cu multe alte manechine) in videoclipul Draga O’Tee (pe atunci aveam parul lung si vreo 21 de ani), iar pentru albumul Agroromantica le-am facut portretele pentru ilustratia copertei si booklet-ului albumului. In studioul Zdubilor se mai gaseste si acum, la loc de cinste, cu busuioc, o icoana destul de mare. Pe Sfantul Nicolae l-am brodat cu margele mici (pe vremea cand brodam icoane). Despre Zdubi as mai putea povesti multe. Mi-s oameni dragi. (Zambeste.)
Cand ai ajuns prima data in tara noastra si cu ce ocazie?
Prima data am mers cu colegii mei de la Palatul Copiilor cu profesoara noastra de desen/pictura. Am ajuns la Bacau. Nu-mi mai amintesc alte detalii, decat ca stateam intr-un camin de fete si radeam in hohote noptile, cu lumina stinsa, cu prietenele de la cercul de pictura.
„Nu puteam intelege de ce Bucurestiul e atat de murdar si de ce oamenii sunt atat de nepasatori fata de orasul in care stau”
Si cum ti s-au parut oamenii de aici - romanii, pe atunci?
Pe scurt, in 2006 m-am mutat la Bucuresti. Atunci s-a intamplat lansarea mea pe scena bucuresteana, organizata de Fundatia Phoenix, Paul Nanca si Dana Cristescu. Acesti oameni m-au ajutat mult si le multumesc pentru asta. Prima perioada a sederii mele aici a fost destul de contradictorie. Nu puteam intelege de ce Bucurestiul e atat de murdar si de ce oamenii sunt atat de nepasatori fata de orasul in care stau. Incercam sa tin piept valului de agitatie din Bucuresti (eu venind de la Chisinau ca de la tara). Cred ca a durat vreo trei ani sa ma acomodez. Oamenii sunt diversi, depinde unde obisnuiesti sa mergi sau depinde daca te uiti la televizor… Oamenii de la televizor m‑ar amuza, daca n-ar fi atat de trist…
Unde ai locuit?
In prima perioada am stat langa Cismigiu. Eram fericita ca aveam parcul alaturi, pentru ca sufeream destul de tare din lipsa de oxigen si de verdeata, atat de firesti la Chisinau si atat de putine la Bucuresti. In primele patru luni, in fiecare sambata, sustineam cate un concert la Cafe Deco, la Teatrul National, unde m-a si lansat Fundatia Phoenix, ca artist. Odata ma grabeam sa nu intarzii la concert si nu am reusit sa-mi iau bilet de troleibuz, asa ca m-a prins controlorul. Am platit amenda. De atunci nu mai circul cu transportul in comun.
Bucurestiul a fost si locul unde ai intrat pentru prima data intr-un studio de inregistrari?
Nu… S-a intamplat la Chisinau, prin 2004, cand, intr-o singura noapte, am inregistrat trei piese (Printre flori, Roule Taxi si Fata merge pe jos). Variantele vechi au ajuns in filmul lui Paul Cuzuioc. In 2007 am intrat in studioul din Timisoara, unde s-a inregistrat Om de lut. Tot acolo inregistrez si cel de al doilea album. Lucrul in studio este un ocean nemarginit, imi place sa-mi petrec timpul acolo.
Exista un loc unde inspiratia pentru creatie este mai puternica?
Cel mai bine creez in natura, sub un copac. Totul poate sa inspire. Depinde daca esti atent si observi cum se intampla viata. Concertele in aer liber sunt altfel. N-o sa uit niciodata cum am cantat la Festivalul de la Garana si vedeam dealurile intinse in departare, si era noapte, si… era frig. Si multe lumini in noapte. Si multi, multi oameni care se bucurau de cerul instelat si de muzica…
No comments:
Post a Comment