Monday, September 23, 2013

Alexandrina şi vraja din nopţile albe -- Full interviu The One Septembrie 2013 (text)


Interviu: Alina Vilcan
Articolul in original: aici.
Articol in format foto: aici.

Alexandrina Hristov este misterioasă, îndrăgostită, nocturnă, artistă până în măduva oaselor, fidelă publicului ei şi unui stil inconfundabil, adus de la Chişinău, care rămâne atipic în agitaţia Bucureştilor.
Fotografii: Oltin Dogaru

Oraşul nostru e distrus, nu avem unde merge. (...) Ne rămân doar umbre.(...) Sfântă Mandragora, tu mai crezi în Crăciunul fericit? (...) Am înţeles târziu cum începutul e sfârşit. (...) Ce îţi doreşti mai mult de-atât? Asta-i Alexandrina. Cântă, compune, scrie versuri, pictează, se plimbă prin ploaie, cum îmi spusese prima dată când i-am luat un interviu, în urmă cu câţiva ani. Atunci, îşi purta părul scurt, într-o tunsoare bob. Acum, are părul lung, dar la fel de negru, poartă rochii vaporoase sau cu bretele din sfori, vocea ei tot mai păstrează influenţele ruseşti, încă se promovează pe Facebook şi pe My Space, nu are un impresar, iar clipurile ei nu sunt difuzate pe posturile TV. Chiar şi aşa, oamenii îi ştiu piesele – Fata merge pe jos, Printre flori, Avionul de aur, Spre sud...

Primul ei album, Om de lut, apărut în aprilie 2009, a dispărut rapid de pe rafturile de la Cărtureşti. Dar Alexandrina nu s-a grăbit. Al doilea album, care se va numi simplu Alexandrina, va fi lansat abia în această toamnă, cel mai probabil pe 11 noiembrie, la Sala Palatului. Încă mai înregistrează, într-un
studio din Timişoara.

Alexandrina Hristov s-a născut pe 5 mai 1978, la Chişinău. Copilăria ei, aşa cum ţi-o povesteşte la o cafea, are un farmec aparte. Tatăl ei, Victor Hristov, este pictor şi Alexandrina şi-a petrecut multe ore în atelierul lui, acolo unde obişnuia să îi „refacă” tablourile.
Un flash din copilărie: „Stau pe un scaun în atelierul tatei. Tavanul e înalt, e cald, eu în chiloţei albi. Am cinci ani. Ambii genunchi juliţi şi coloraţi în verde de briliant. Bretonul intră în ochi, mă încrunt. Izbitor şi special miroase atelierul. Dizolvant şi ulei. Aşa miroase şi tata când vine acasă.”

Mergea la o grădiniţă aflată chiar în curtea blocului în care a copilărit, din cartierul Telecentru. Şi mama ei o striga de la etajul opt: „Alexandrina, hai acasă!”. Acasă era înconjurată de culori şi nimeni nu-i interzicea să picteze pereţii. Astăzi are un atelier deasupra clubului Control din Bucureşti şi îşi vinde online (alexandrinahristov.blogspot.ro) tablourile, în special chipuri feminine, cu nume ca Insomnia, Pink Martina, Anisia, Maria sau Singing Unicorn. Alteori, sunt doar iniţiale. S sau O. Alexandrina spunea într-un interviu că în toate aceste tablouri ar fi chiar ea, dar multe sunt inspirate de prietenele ei. Se întâlnesc la o cafea, le face fotografii, apoi le pictează. Altele sunt doar imaginaţie. I se pare evident care sunt fictive şi care sunt inspirate de fiinţe reale, pot fi diferenţiate după maniera de stilizare. Poate picta şi trei tablouri într-o noapte, dar are şi lucrări care aşteaptă de ani buni să fie terminate. La sfârşitul anului trecut, Palatul Parlamentului din Bucureşti a găzduit o expoziţie comună Alexandrina şi Victor Hristov.

Dar in aceste zile, in care primeaza finalizarea albumului, picteaza mai rar. E complet prinsa in acest produs 100% al ei. “Versuri, muzica, orchestratie, chiar si designul copertei – totul e facut de mine. De asta am ales sa se numeasca Alexandrina. Stii ca e si numele unei specii de magnolia?” A inceput sa lucreze in studio in februarie 2012 si de atunci viata ei a devenit un du-te vino intre Bucuresti si Timisoara, orasul trupei cu care canta. Cand pleaca, tatal ei vine la Bucuresti sa stea cu Valentina, fiica ei de 14 ani. La Timisoara, unde anul trecut a petrecut in total vreo sase luni, Alexandrina sta in casa unei prietene, are camera ei, cu pianina, iar in rarele momente cand iese din studio merge la herghelia Izvin. Echitatia e ceva cu care s-a familiarizat in vacantele la Praga, la fratele ei, care a ales sa locuiasca in Cehia, dupa ani buni petrecuti in America. “El nu e artist, dar e cel care, in adolescent, m-a influentat cu gusturile lui musicale.”

Muzica ei de acum este un mix de pop acustic, jazz, rock contemporan, soul si influente alternative. Pentru ca nu e usor de definit, o intreb cum o descrie ea. “Eu simt muzica, ea face parte din mine. Sunt altii care se pricep sa o descrie. Eu stiu doar s-o aud si s-o transmit. Fiecare cu locul lui.” Canta in romana, rusa si franceza, dar pe noul album toate piesele sunt in romana, cu exceptia uneia in rusa.
Cand creeaza, nu se gandeste la public. Dar uneori isi pune problema daca textul nu ar deranja. “Venind de dincolo, de peste Prut, si mentalitatea mea e alta. Eu nu am crescut aici si multe lucruri nici nu le cunosc. Si e una sa te nasti sis a traiesti o viata aici si alta sa traiesti o viata dincolo sis a vii aici. Nu ma simt straina, dar nu pot sa le stiu pe toate. Iar la nivel de limbaj, inca sunt tentata, desi destul de rar, sa traduc din rusa.” In casa lor de la Chisinau, de pe strada Gh. Asachi, se vorbea romana, la fel si la scoala, dar in curte, la magazine, pe strazile orasului, oamenii foloseau rusa – o limba la care ea se intoarce cand vrea sa-I spuna ceva in secret Valentinei. Fetita ei avea sapte ani cand a plecat din Republica Moldova si inca isi mai aminteste cuvintele.

La Chisinau, Alexandrina a fost nu demult sa filmeze videoclipul piesei Pijamale reci. Intr-o seara, a mers intr-o emisiune TV, Sare si Piper, moderata de prietena ei, Nata Albot. Si, pornind de la o gluma, au organizat pe loc un concert pe care a doua zi il dadea in fata a 300 de oameni, in clubul Albion. Da, Alexandrina Hristov are public si la Chisinau. Desi se intoarce acolo destul de rar si pentru scurt timp, de obicei cand isi duce fiica in vacante. De fiecare data, o uimeste verdele orasului, cu plopi si nuci tot mai inalti. O intreb cum erau vacantele din copilaria ei. “Plecam la bunici”, imi spune. “Bunica mea de la nord statea la 200 de km, iar cea de la sud, la vreo 70 de km de oras.”

Apoi, ne intoarcem la publicul ei. “Are toate varstele, toate culorile, toate hainele, toate zambetele, toate expresiile, nu pot sa-l defines. Am zis mereu ca sunt apropiata de publicul mei din Romania, ei sunt oamenii care imi asculta piesele. Conteaza foarte mult pentru un artist sa fie apreciat. Numai asa poti sa mergi mai departe, asta iti sulfa vant in panze.”

Alexandrina e unul dintre putinii artisti care nu pun mare pret pe promovare, dar care continua sa aiba un public. “Ma bucur ca publicul meu e ala care cauta, care se intereseaza, nu e publicul indobitocit, caruia ii dai mura-n gura. Eu nu prea urmaresc piata muzicala din Romania, pentru ca ma intristeaza.” A cantat in Londra, Moscova, Sankt Petersburg si oriunde a fost chemata. Nu sta niciodata sa-si caute concerte si nu are un impresar. De organizarea concertului de lansare a albumului, de la Sala Palatului, se va ocupa impreuna cu iubitul ei.

Si o rog sa-mi povesteasca din nou cum a venit in Bucuresti. Desi stiu tot ce urmeaza sa-mi zica. A spus povestea asta de atatea ori, incat parca nici ea nu mai are chef. “A fost ciudat, pentru ca am nimerit intr-un Bucuresti agitat, eu venind de la Chisinau, de la tara, ca sa zic asa.” Locuia in zona Kogalniceanu, de la fereastra vedea “betoane, multi oameni, peturi.” Poate ca se intreba cum ajunsese aici. In 2005, un prieten de-al ei, Paul Cuzuioc, student la regie in Viena, facuse un documentar – Trois femmes de Moldavie. Era despre o femeie dintr-o familie de nobili care isi pierduse casa, despre o invatatoare liliputana si deapre ea – Alexandrina. Cuzuioc o filmase in atelierul tatalui ei, in curte,  in parc, inclusese si cateva piese pe care ea le avea deja inregistrate. Alexandrina nu a vazut filmulnici pana azi, pentru ca nu poate urmari materialele cu si despre ea. Spune ca e prea autocritica. Dar filmul si piesele au ajuns la Paul Nanca, iar el a chemat-o la Bucuresti. “Si prima data am venit in februarie, iar in aprilie ma mutam aici. Cred ca pe 7 aprilie am avut lansarea de la Café Deko, la TNB. Si pe fetita mea am luat-o in iunie, dup ace a terminat clasa I. Eram foarte stresata. Pe langa faptul ca am nimerit intr-o alta lume, eram in fata unui altfel de public, pentru ca eu in Chisinau mai cantasem o singura data intr-un club, unde erau vreo 30 de oameni si toti erau cunostintele mele. Aici imi tremurau mainile, picioarele, uitam partituri.” Avea deja aproape toate piesele de pe primul album. “Am fost foarte productive cat am stat la Chisinau,” spune azi. Asa au inceput serile ei la Café deko, care aveau sa o faca rapid cunoscuta in randul tinerilor.

Discutia noastra, la o terasa in centrul Bucurestiului, este haotica, sarim de la o idee la alta si stiu ca-mi va fi greu mai tarziu sa construiesc un text coherent. Si, intr-un final, ma hotarasc sa pastrez ceva din amalgamul conversatiei.

Alexandrina a avut doua joburi in toata viata ei. La unul a ramas jumatate de an, la celalalt doua luni. Dup ace absolvise un colegiu de picture si Facultatea de Tapiserie la Academia de Muzica, Teatru si Arte Plastice din Chisinau, a lucrat in Centrul de Cultura Chineza din Republica Moldova, unde a incercat sa si invete chineza si hieroglifele; inca mai pastreaza caietele de atunci. “Iar celalalt job a fost o aventura. Cand m-am angajat, credeam ca stiu Photoshop. Nu stiam nimic. Imi sunam pe ascuns sotul, el imi explica si eu executam. Asa am scos o revista pentru mirese, se numea Splendid, am facut si ilustratii pentru rochii, si desene pentru etichete de vinuri.” Dar nu i-a placut. Ideea de program I se parea deprimanta.

Astazi, se trezeste la 7.00 dimineata, isi pregateste fiica pentru scoala, apoi adoarme din nou. Neavand program, fiecare zi e altfel. Iar noptile sunt pentru creatie. Cel mai puternic imbold sa scrie e tristetea. “Cand sunt fericita, nu-mi vine sa scriu, ca mi-e bine si-asa. Cateodata caut tristetea cu lumanarea. E adevarat ca am piese scrisesi cand eram foarte fericita, cum e Tu esti cea mai frumoasa parte din mine. De obicei, scriu noaptea, cand se sting luminile, oamenii dorm, iar eu raman singura si ma pot aduna in ganduri.”
Si daca nu-si mai aminteste prima expozitie, despre care tatal ei i-a spus ca a fost cand avea cinci ani, isi aminteste clar primele piese, de pe cand avea opt ani. Anotimpurile erau schite mici, scrise la pian. “N-am mai cantata poi o vreme. M-am reapucat brusc cand s-a nascut fetita mea. Nu mai stiu exact care a fost momentul cand m-am asezat din nou la pian, dar imi amintesc perioada. Valentina era foarte mica, stateam mai mult acasa cu ea…”

Poate ca lucrurile ar fi stat altfel daca nu ar fi devenit mama atunci, dar nu vrea sa se gandeasca la asta. “Poate as fi scris. Nu stiu. Eu sunt fericita asa.” Cand s-a casatorit era foarte tanara. “A fost un moft”, spune. Amandoi erau tineri si aveau sa se desparta dupa cativa ani. La un an de la casatorie, se nastea Valentina. Pe atunci era studenta. “Am avut o viata destul de schimbatoare, am trecut prin multe intr-un timp destul de scurt. Nu a fost usor. Imi amintesc ca era iarna, mergeam la facultate, iar tata statea cu fetita in parcare, cu motorul pornit si ma astepta sa cobor sa o alaptez. A fost si inconstienta varstei. Acum, si mie imi e greu sa accept gandul ca as mai face un copil.” Fetita ii seaman, i-a mostenit pana si migrenele. “Are o voce atat de frumoasa, dar refuza sac ante de fata cu mine. Cand eram mica si am abandonat muzica si picture, am zis ca eu nu sunt sufficient de buna. Cred ca prin asta trece si copilul meu. Ea a studiat violoncel, harpa si pian. O incurajez intotdeauna, asa cum m-a incurajat si tatal meu. Acum e pasionata de makeup si fotografie.” Asa cum si Alexandrina a fost candva, cand facea cursuri de machiaj la Chisinau, castiga premii in concursuri, iar machiajele ei apareau intr-o revista ruseasca.

O intreb daca mergea des la Moscova. Dar nu. Poate doar in copilarie, cand o insotea pe mama ei, filolog si professor la Universitatea din Chisinau, care avea adesea drumuri in capital Rusiei. S-a intors acolo in 2011, cand a cantat in cadrul festivalului de jazz. “M-am plimbat patru zile la rand prin Piata Rosie, numai acolo mergeam; in mausoleum nu am intrat, mi-e frica de Lenin”, adauga cu un zambet strengaresc.
As putea sa tot scriu despre Alexandrina. Despre zilele ei de shopping la Londra. Sau despre rochiile pe care le creeaza special pentru ea Claudia Castrase. La randul ei, se gandeste sa lanseze in viitorul apropiat o linie de haine si accesorii atipice.

Dupa sedinta foto din studioul lui Oltin Dogaru, cu care Alexandrina filmase si videoclipul piesei Orasul Umbre, si dupa intalnirea noastra de la o terasa, i-am trimis o lista de cuvinte. Si ea a scris ceea ce urmeaza.
ARTA. “Mod de viata. Artist te nasti. Cu parere de rau, mai nousemnificatia cuvantului artist este data peste cap. Artistele pe care le vedem astazi topaind pe scena sumar imbricate nu sunt decat niste produse fabricate cu un singur scop: banii. Ele merg si asa, dupa o reteta veche care functioneaza. Toate au aceeasi fata, acelasi temperament, aceleasi forme si culori. S-a ajuns sa se confunde meseria de interpret, cantaret, cu originalitatea unui artist, unui creator. Trist.”

DRAGOSTE. “Este tot ce conteaza. Nu stiu cum ar fi calitatea vietii daca nu am putea iubi. Cred ca am fi mai mult morti decat vii. Cred ca am fi morti. Este minunat sa te trezesti dimineata si sa simti cum iti curge iubirea prin vene. Cele mai degeaba zile nu zunt fara soare, sunt fara iubire.”
NOPTI ALBE. “Hoho! Cate au fost si cate vor mai fi… Sunt omul noptii. Tata zice ca-s bufnita. Fiind atat de neagra, noaptea alunga oamenii la somn. Iar mie mi-e mult mai usor sa ma adun in ganduri si ma las purtata de imaginatie.”

ORASUL UMBRE. “ Am trait, am scris, am compus, am orchestrat, am filmat. In cazul videoclipului, oamenii din jur au fost foarte Importanti. Fara ei nu as fi reusit toate astea. Totul a pornit de la idee, apoi au aparut oamenii care au inteles-o si care au vrut sa se implice. M12, Rodi si Oama, care au lucrat palaria din videoclip (si de pe coperta noului album), prietenele mele Claudia Castrase si Natalia Vasiliev, care mi-au facut tinutele, Oltin Dogaru, cu care m-am topit de cald sub soarele arzator de august, intr-un oras distrus, unde mirosea a smoala, iar serpii se ascundeau sub moloz. Clipul a fost o Aventura de cateva zile, fara un subiect clar de scenariu. Improvizatie.”

MISTER. “Unde dispar cheile cand ma grabesc sa ies din casa? Luna e misterul copilariei mele. Are aceeasi expresie a fetei, neschimbata.”

CHIPURI. “Diafane, cu ochi mari. Mama.”

OM DE LUT. “Albumul de debut. Cantece scrise timp de opt ani. Prima mea adevarata experienta in studio. Margaretei Sterian ii apartin versurile piesei cu acelasi nume. Imaginea de cover a albumului am pictat-o eu. E o lucrare mica in ulei. Au vanat-o cativa cumparatori, dar o pastrez.”

TIMP. “Il pierdem sau ni-l facem tot noi, pentru noi. Poate cat imp nici nu exista, iar cine l-a inventat a vrut sa ne induca in eroare si sa ne manipuleze.”

PERFECTIUNE. “Unii zic ca perfectionismul e o boala. Dar cum altfel simti bucuria rezultatului daca nu a iesit perfect ceea ce ai gandit?”

CALM. “Vine cu varsta. Pana nu demult, am avut un mod de viata destul de zbuciumat. Acum simt ca ma asez.”

TOAMNA. “Frunzele fosnesc sub talpi in padurea colorata. Totul e aur.”

PARINTI. “Mi-au dat tot si chiar mai mult decat se putea. Cred ca nici nu banuiau cat de mult mi-au dat. Mama, Valentina, a fost o femeie puternica si foarte feminine doctor in stiinte, professor la Universitatea de Stat. Dar a murit devreme, in chinuri mari provocate de boala. Cu toate ca nu am putut sa-I fiu in preajma decat pana la 13 ani, mi-a ramas cea mai vie amintire, cea mai prezenta. Un model de urmat. Tata este pictor. M-a educat incurajandu-ma. Tot ce faceam, ce pictam, ce gandeam era perfect. Asa m-a facut sa cred.”

POEZIE. “Poezia exista in orice. Daca deschizi ochii, observi.”

JOC. “In copilarie ma jucam in fata oglinzii, cantam cu deodorantul mamei in man ape post de microfon. Acum fac acelasi lucru, dar pe scena. Oglinda e publicul meu.”

SINGURATATE. “Benefica. Importanta pentru dezvoltarea personala. Cand eram foarte mica, imi era frica sa raman singura. Cand am inceput sa o inteleg, nu am mai simtit nevoia de oameni. Lumea din jur bruiaza, uiti cine esti, uiti sa gandesti (desi gandirea excesiva ucide). Chiar daca iubesc oamenii, obisnuiesc sa pastrez o oarecare distanta.”

VIATA IN DOI. “A fost o perioada in care eram convinsa ca nu exista barbatul perfect pentru mine. Credeam ca m-am nascut in alta epoca decat el. Sau pe o alta planeta. Ma impacasem cu gandul ca restul vietii mi-l voi petrece in singuratate. Si eram fericita cu aceasta descoperire. Gandeam gresit, dar relaxat, neincercand samai schimb ceva. Dar pentru oricine exista cineva perfect. Cand stelele se aliniaza, el apare din senin. Asa mi s-a intamplat mie.”

PLAN. “iubire la prima vedere. Cand eram in clasa I, la una din scolile de muzica din Chisinau, si nu aveam propria pianina, mergeam la vecinii de la etajul 2 sa studies gama do major, apoi menuete si poloneze. Nu inteleg nici pana in ziua de azi marea rabdare a vecinilor mei minunati, care acceptau atata galagie. Abia dupa jumatate de an, parintii mi-au luat o pianina de culoarea toamnei, caramizie, fiind convinsi ca o sa termin scoala de muzica. Am abandonat-o dupa doi ani. Dar pianina vecinilor nu o s-o uit niciodata.”
FERICIRE. “Imi amintesc ca la 25 de ani fericirea era alta. Era mai accesibila si mai luminoasa. Poate mai oarba, mai copilaroasa. Acum fericirea mea s-a maturizat. Sunt nespus de fericita constant, dar e vorba de o alt-fel de fericire. Liniste si impacare.”

COPILARIE. “ Stau in iarba, in poienita de langa bloc, primavera, in mai, sip rind bondarii lenesi, care-mi vin singuri in palma. Ii strang frumos la Marea Adunare in sticluta goala de chefir. Ascult si privesc cu atentie cum se zbat si zumzaie dupa sticla. Copii sunt niste vanatori sadici. Alta data, la tara, la bunica, ma incapatanez sa invat un pui de gasca sa inoate in caldrarea cu apa; el incearca sa iasa, iar eu insist sa-l scolesc, pana se ineaca, saracutul…”

UN LOC. “Ma plimb cu mama si tata cu barca pe Lacul Comsomolist (Valea Morilor). Tata sare in apa. Si eu dupa el. Pleosc!”

UN CONCERT. “La Garana, cerul era foarte aproape, stelele iti cadeau in cap, aerul era rece, publicul destul de ametit de afinata, iar mie-mi era foarte cald pe scena. Pentru prima data am cantat printre munti si stele.”

TRUPA. “Cu Petre Ionutescu, trompetistul meu, m-am cunoscut la Laptarie, in timpul unui concert Blazzaj, in 2006. Am povestit o noapte intreaga, aveam senzatia ca ne stim de-o viata, dupa care am zis sa strangem o trupa. Lucrurile au curs armonios. Instrumentistii mei sunt foarte buni si ii iubesc cu toata inima. Gabriel Almasi, chitaristul, e creative si mereu in prize. Acesti doi prieteni au facut productia muzicala a primului album, Om de lut.”

PRIMA TIGARA. “Cred ca aveam sapte ani. Bunica m-a trimis cu verisoara mea dupa limonada si dulciuri la depozitul restaurantului Moara Veche, unde lucre. Noi ne-am umplut buzunarele cu vreo sapte pachete de tigari, curioase cum sunt la gust. Ne-am dus in padurice si am aprins o tigara. Am tusit si am ametit. Am aruncat toate pachetele in iarba. Mi-am promis sa nu mai fumez niciodata. Cu un an in urma am aflat ca fratele meu facuse acelasi lucru. Sangele apa nu se face, poveste de familie.”

FANI. “Imi amintesc cu drag cand primesc carti de la fanii mei. Ultimele doua au fost Mama, de Grigore Vieru (o carte a copilariei mele, scrisa cu caractere chirilice) si Fuga spre campul cu ciori, de Savatie Bostovoi. Fanii mei ma alinta si cu dulciuri, cu jucarii hand made, pandantive, ceasuri si inele, chiar si cu poze cu ei inramate cu grija. Am primit si sculpture, si desne, si scrisori de mana.”

SATISFACTIE. “Sa o admir pe fetita mea. Mi-e foarte dor de ea cand era micuta. Deseori imi vine sad au timpul inapoi, sa mai primesc felicitari de ziua mea, desenate cu manuta ei, sa o mai tin putin in brate, sa o mai legan, sa-I mai spun povesti in care sa creada.”



No comments:

Post a Comment

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...